Între 22 și 28 aprilie, la „Istoria literaturii române contemporane”, telespectatorii TVR Cultural pot asculta explicațiile regretatului critic literar Alex Ștefănescu despre Camil Petrescu,  Geo Dumitrescu, Eugen Simion, Titus Popovici, Ștefan Augustin Doinaș și Tudor Arghezi, dar și despre cum supraviețuiește literatura în totalitarism. Emisiunea este difuzată de luni până vineri de la ora 17.50, iar în weekend, de la 18.50.

Scriitorul Camil Petrescu (1894-1957): luni, 22 aprilie

„Alături de George Călinescu și Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu este unul dintre puținii scriitori români care au scris convingător despre condiția de intelectual. C. Petrescu era, însă, prin vocație, un cunoscător al psihologiei intelectualului. De altfel, a și inventat și lansat un concept , acela de „noocrație”, prin care analizează statutul intelectualului în societate. Avea și o sensibilitate față de drama pe care o implică cunoașterea: ne aducem aminte formula lui celebră - „Câtă conștiință, atâta dramă”. Ideea lui era că un intelectual își acutizează trăirile tocmai datorită lucidității sale, el însuși fiind un intelectual exemplar.

Romanele sale - „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” - fac parte din patrimoniul de valori al literaturii române și consacră această imagine a intelectualului care este sensibil la ceea ce se întâmplă în jurul lui și care are o viață interioară plină de dramatism. Acest scriitor de mare ținută, de mare exigență cu sine și cu cei din jur, care părea să nu accepte compromisuri, care, datorită intransigenței sale morale, nu avea nici popularitatea pe care o merita, deși George Călinescu a încercat să-l repună în drepturi, în defavoarea lui Cezar Petrescu, care pe vremea aceea era mult mai iubit de public, se schimbă surprinzător după terminarea războiului, colaborează cu oficialitățile comuniste, încearcă să o facă la un anumit nivel, dar tocmai pentru că este un om profund cinstit și, în fond, inflexibil, această colaborare a sa are ceva profund artificial și duce, de fapt, la o descalificare a sa ca autor.

Atunci când a început să lucreze la romanul „Un om între oameni”, roman care îl are ca protagonist pe Nicolae Bălcescu și care însumează 2.000 de pagini, fără să fi fost terminat în momentul morții scriitorului, și-a închipuit că realizează o continuitate cu preocupările sale de altădată, însă această continuitate nu putea fi păstrată, pentru că exigențele realismului socialist erau incompatibile cu modul în care Camil Petrescu scrisese anterior.

C. Petrescu era un spirit autarhic, un spirit de neîmblânzit - de fapt, în aceasta constă și farmecul scrisului său. El poate fi considerat un scriitor total, nu în sensul că a scris în toate genurile, deși a scris în aproape toate genurile, ci în acela că avea un voluntarism dus până aproape la absolut, o lipsă de colaborare cu cititorul, care constituia, de fapt, demnitatea sa. Avea ceea ce s-ar putea numi, în afară de surditatea sa fizică, despre care în epocă s-a făcut mult caz, avea și o surditate morală, era inflexibil, surd la sugestii și așteptări. Acest om de o mare demnitate intelectuală a încercat să se schimbe după război și, în felul acesta, și-a trădat natura.

Romanul „Un om între oameni” este camilpetrescian prin seriozitatea cu care a realizat documentația, dar este cu totul străin față de felul său de a scrie, prin viziunea pe care o proiectează asupra societății românești. (...) Toate aceste încercări de a face propagandă din informații furnizate de istoria literaturii române sunt neinspirate. Dacă privim în urmă, nu se poate decât să ne gândim cu o strângere de inimă la involuția lui Camil Petrescu, o involuție care i-a fost impusă. Romanul care putea fi monumental - „Un om între oameni” - este de fapt un moloz literar (...), dar fiecare frază scrisă de Camil Petrescu amintește de Camil Petrescu de altădată (...)”, arăta Alex Ștefănescu, la „Istoria literaturii române contemporane”.

Poetul și scriitorul Geo Dumitrescu (1920-2004): marți, 23 aprilie

„Geo Dumitrescu nu a fost numai un poet, ci o eminență cenușie a poeziei noastre. A fost un om de idei, a contribuit la depoetizarea poeziei românești, în condițiile în care sublimul nu mai era adecvat la atmosfera socială din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Născut în 1920, conducător, la 21 de ani, al revistei „Albatros”, a publicat în paginile acestei reviste textele unor colegi de generație - „generația războiului”.  Propria sa poezie este ironică, scrisă cu foarte mare detașare, scrisă mai degrabă cu inteligență decât cu emoție lirică, dar tocmai această discursivitate a ei și raționalismul poeziei s-au remarcat imediat. Este vorba despre o plachetă - „Aritmetică” - publicată în 1941, sub pseudonimul „Felix Anadam”, și de volumul „Libertatea de a trage cu pușca”, apărut în 1946, într-o perioadă în care exista încă libertatea de a publica cărți cu asemenea titlu.

Ulterior, în mod curios, deși a devenit un propagandist zelos, iar, ca redactor la revista „Flacăra” a publicat diatribe necruțătoare împotriva scriitorilor care se abăteau de la linia Partidului Comunist, el însuși, Geo Dumitrescu, ca poet, a tăcut. Nu a mai publicat nici o carte de versuri timp de 17 ani.

Prima carte, după această tăcere, purta titlul „Aventuri lirice” și a apărut în 1963, în plin dezgheț ideologic. A fost salutată cu entuziasm de critica literară. Poeziile din „Aventuri lirice” nu mai au farmecul celor din anii tinereții, sunt concepute sub forma unui discurs sau chiar sub forma unor intervenții la ședințele de partid. Ele reprezintă rezultatul unui compromis: Geo Dumitrescu încearcă să rămână el însuși și, în același timp, să simuleze că scrie așa cum aștepta oficialitatea. În orice caz, poeziile sunt neconvingătoare (...).

În această perioadă, apar și unele poeme care rețin atenția opiniei publice: „Slav aș fi fost de nu eram latin/ Latin aș fi de n-aș fi fost și dac/ Dar a ieșit așa: să fiu român/ Și eu cu soarta asta mă împac./ Mi-au dat și alții sînge și cuvinte -/ nisipuri galbene trecură-n zbor, /purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,/ să-ngrașe primitorul meu ogor./ Și din Apus, din Miazăzi, veniră/ umane pulberi, umbre și lumini,/ cu bine și cu rău mă vremuiră -/ pe toate le-am sorbit în rădăcini./ Și nu-i nimic străin - a' mele-s toate,/ dator nu sînt : plătit-am cu prisos ! -/ că tot plătind uitucilor la rate,/ cuțitul mi-ajunsese pîn' la os !/ Dar am rămas așa cum scrie-n carte -/ priviți-mă, si-o să vedeți ușor/ că nu-s asemeni nimănui în parte,/ deși,-ntr-un fel, vă semăn tuturor”.

Acest poem, intitulat „Inscripție pe piatra de hotar”, a devenit foarte popular și a consacrat o nouă modalitate de a scrie - el a trecut de la un firesc al blazării la un patetism artificial, dar iată că, datorită profesionalismului său, a reușit să scrie și o poezie care a cucerit publicul.

El a scris, decenii la rând, „Poșta redacției” în diverse reviste, ceea ce înseamnă că a comunicat în mod activ cu tinerii care își doreau să devină scriitori. Datorită lui, sute de tineri care nu aveau altă posibilitate de exprimare au dialogat cu un specialist în literatură. Datorită lui, anumite nume s-au afirmat în literatura română, deși nu putem trece peste faptul simpatic că Geo Dumitrescu le favoriza pe autoare în defavoare autorilor”, nota Alex Ștefănescu.

Criticul literar Eugen Simion (1933-2022): miercuri, 24 aprilie

„Este o combinație care a fost mereu fastă în cultura română: aceea dintre originea țărănească a unui intelectual și timpul petrecut în biblioteci. Biografia lui Eugen Simion poate fi considerată un bildungsroman. Eugen Simion s-a autoconstruit, nu în sensul că este un autodidact, este un profesionist, a urmat studii superioare și le-a completat în străinătate, a fost și lector în străinătate, la Sorbona (...)

A fost coleg, printr-o întâmplare fericită, la Ploiești, cu Nichita Stănescu. (...)  A ajuns un personaj de prim-plan al vieții noastre culturale, culimând cu poziția de președinte al Academiei Române, fapt îmbucurător pentru scriitori, pentru că, de puține ori, un literat ajunge președintele Academiei.

În cartea sa de debut, „Proza lui Eminescu”, Eugen Simion avea un stil încă neformat, chiar greoi și nu reușea să îl atragă pe cititor. Criticul s-a format pe parcurs, cu o voință de autoperfecționare exemplară. În monografia „Eugen Lovinescu - scepticul mântuit”, apare deja acea ironie fină, comprehensibilă, care îi este caracteristică lui Eugen Simion. Ea se manifestă din plin, cu bun gust, în opera monumentală a lui Eugen Simion - ciclul „Scriitori români de azi”, apărut între 1974 și 1989. (...)

Rari sunt criticii literari de la noi care să aibă acel sentiment al responsabilității față de literatura țării sale comparabil cu cel al criticului despre care vorbim. (...) Eugen Simion nu rămâne indiferent atunci când valorile culturii românești sunt denigrate, ia atitudine; uneori, poate, reacțiile sale sunt excesive, uneori sesizează o denigrare acolo unde este doar un joc, însă, ca atitudine, merită apreciată această grijă permanentă de a nu ne minimaliza propriile noastre valori.

Eugen Simion a scris și literatură la persoana I: este vorba despre volumul de memorii și însemnări de jurnal „Timpul trăirii. Timpul mărturisirii”. Este un titlu foarte bine găsit, ca urmare, un șef de stat l-a preluat și l-a parafrazat pentru cartea sa „Timpul zidirii. Timpul dărâmării” (Emil Constantinescu, 2002, n.r.). Cartea nu doar prin titlu rezistă, cucerește prin finețea observației, prin ceea ce s-ar putea numi „o înțelegere culturală a Parisului”. Tot Eugen Simion a scris și despre literatură la persoana I, despre jurnale și autobiografii, dovedind o curiozitate intelectuală aparte față de acest gen.

Principala sa operă, „Scriitori români de azi”, impresionează prin delicatețea cu care sunt tratate operele literare, Eugen Simion are o intervenție nedistructivă, analizează fără să aducă prejudicii textului pe care îl studiază. (...) O carte care trece prin analiza sa critică este depusă, la sfârșit, în rafturile unei biblioteci, fără să fi avut de suferit în nici un fel. (...)”, arăta Alex Ștefănescu, la „Istoria literaturii române contemporane”.

Scriitorul și scenaristul Titus Popovici (1930-1994): joi, 25 aprilie

„Titus Popovici ar fi putut să trăiască și astăzi. S-a născut în 1930 la Oradea și a murit în 1994, într-un accident nefericit, se afla într-o mașină care îl ducea la Tulcea și a avut ideea neinspirată să își scoată pușca pe fereastră, ca să vâneze iepuri. Mașina a suferit un accident, el a fost grav traumatizat și a doua zi a murit.

Avea o mare vivacitate, avea o mare mobilitate intelectuală și o precocitate pe care nu am înregistrat-o la mulți alți scriitori ardeleni. A fost romancier la 25 de ani, când a publicat romanul „Străinul”, foarte bine scris, dar și el marcat de oportunism, ca atâtea  scrieri din epocă; peste trei ani, a publicat un alt roman, „Setea”, în care glorifica colectivizarea forțată a agriculturii, prezentând-o ca pe salvarea țărănimii de la sărăcie. Apoi, a descoperit că se pot câștiga bani frumoși în cinematografie. A părăsit literatura - abia în 1970 a mai dat la tipar o nuvelă, „Ipu” („Moartea lui Ipu”, n.r.), care reprezintă o excepție în creația sa.

După Revoluție, a tipărit un roman surprinzător, „Cutia de ghete”, care nu seamănă cu nimic din ce scrisese până atunci, iar după moartea sa, în arhiva rămasă, s-au descoperit două cărți senzaționale - „Disciplina dezordinii” și „Cartierul Primăverii”. Romanele „Străinul” și „Setea” nu merită luate în considerare, deși sunt bine scrise, ele trebuie socotite un fel de document al înzestrării literare pe care o avea Titus Popovici, (...) sunt în mare măsură un material propagandistic de care autoritățile s-au și folosit la vremea respectivă.

Foarte valoroase și frapante prin originalitate sunt cărțile publicate după 1989: „Cutia de ghete”, „Disciplina dezordinii” și „Cartierul Primăverii” (...)”, arăta Alex Ștefănescu.

Poetul Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002): vineri, 26 aprilie

„Cunoscutul poet a vrut inițial să se facă medic. S-a născut în 1922, numele său adevărat era Ștefan Popa. După ce a terminat liceul la Arad, în 1941, în plin război, a venit la Sibiu, unde se refugiase Universitatea din Cluj, ca urmare a intrării unei mari părți din Ardeal sub jurisdicție maghiară.

Acolo, s-a înscris la Medicină, dar a audiat și cursuri la Facultatea de Litere și, cucerit de Lucian Blaga și de Cercul literar de la Sibiu, Ion Negoițescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Radu Enescu, I.D. Sîrbu, s-a transferat la Litere. Acolo, împreună cu emulii săi din cerul literar, a contribuit la relansarea baladei. A fost, de fapt, o mișcare neoromantică, de inspirație livrescă, și, după terminarea studiilor, s-a dus în satul natal ca profesor.

A renunțat la profesorat și s-a mutat la București în 1955, unde Radu Stanca i-a găsit un post modest, dar salvator, la revista „Teatrul”. Instalat la București, Ștefan Augustin Doinaș crede în mod greșit, ca și prietenii săi, că după moartea lui Stalin, s-a instaurat un dezgheț ideologic care va dura multă vreme, că s-a reconstituit ceva din libertatea de dinainte de război. Iată, însă, că revoluția anticomunistă din Ungaria, din 1956, face ca și autoritățile din România să treacă în mod preventiv la represalii.

Este arestat în 1957 pentru omisiune de denunț. În redacția revistei „Teatrul”, venise în vizită un colaborator, Marcel Petrișor, care le spune celor din redacție că și în România ar trebui să se reacționeze față de autoritățile comuniste așa cum se întâmplase la Budapesta. Marcel Petrișor este întemnițat, iar în închisoare este bătut cu ranga până i se smulge mărturisirea că la discuție a asistat și Ștefan Augustin Doinaș. Drept urmare, după trei luni, este arestat și el și condamnat la un an de închisoare pentru că nu îl denunțase pe Marcel Petrișor.

În 1958 este eliberat, este tratat ca un proscris, nu are dreptul să publice, duce o viață obscură, cu sentimentul pronunțat al persecuției, și abia în 1963 poate să fie din nou prezent în librării cu versuri.

Această perioadă de interdicție l-a marcat foarte mult, încearcă să recupereze, publică multe cărți de poezii și traduceri, este foarte prezent în viața publică, devine, la un moment dat, redactor și redactor-șef al prestigioasei reviste „Secolul XX”, iar după 1989 se manifestă cu și mai mare fervoare, ajunge membru al Academiei. Moare pe neașteptate în 2002 și un fapt impresionant, soția sa, fosta balerină Irinel Liciu, se sinucide, conform unui legământ pe care îl făcuseră cu mulți ani în urmă, că la moartea soțului ei, va muri și ea.

Un moment care consternează opinia publică îl constitutie dezvăluirea făcută după moartea lui Ștefan Augustin Doinaș, pe baza unor documente de la CNSAS, că și el a fost informator al Securității. (Citiți mai multe despre acest caz în „Observator Cultural”, aici.) Această dezvăluire provoacă vii controverse în presă, susținătorii poetului explicând, pe bună dreptate, că această faptă a unui om care a fost persecutat este cu totul inofensivă în comparație cu acțiunile celor care l-au  obligat să devină informator.

Ștefan Augustin Doinaș a debutat târziu, la 42 de ani, în 1964, când a publicat volumul „Cartea mareelor”. În 1966, a publicat „Omul cu compasul”, în 1967, „Seminția lui Laokoon”, apoi, numeroase alte volume pe care ar fi bine să le descoperiți în librării, întrucât cuprind poezie de foarte bună calitate.

Ștefan Augustin Doinaș scrie ca să exprime, nu ca să se exprime. Este un scris aristocratic, are un stil elegant, eliptic și rece. De multe ori, pare și enigmatic. Este un poet cărturar, un descendent al lui Goethe, din care de altfel a și tradus, a tradus „Faust” într-un mod admirabil.

Poezia lui cea mai cunoscută este balada „Mistrețul cu colți de argint”, o capodoperă a poeziei românești. (recitat aici, în cadrul emisiunii „Poesis”). „Mistrețul cu colți de argint” este, bineînțeles, un simbol, numeroși exegeți au făcut hermeneutică pe baza acestui poem, cert este că ne rămâne și nouă în minte ca un miraj, ca un ideal greu de atins. Aproape că visăm și noi să mergem și să vânăm mistrețul cu colți de argint.

Poezia lui Ștefan Augustin Doinaș este greu de descifrat, așa cum este greu de descifrat poetul însuși, care rămâne un fel de Sfinx în istoria literaturii noastre”, aprecia criticul literar Alex Ștefănescu, la „Istoria literaturii române contemporane”.

Urmăriți aici și dialogul lui Ștefan Augustin Doinaș cu Iosif Sava, la „Seratele Muzicale”, emisiune redifuzată la TVR Cultural în urmă cu un an.

Arta supraviețuirii literare: sâmbătă, 27 aprilie

Poetul și scriitorul Tudor Arghezi (1880-1967): duminică, 28 aprilie

„După război, Tudor Arghezi este o glorie națională. În 1946, când se împlinesc 50 de ani de la debutul său, i se conferă Premiul Național de Poezie și iată că, în mod surprinzător, după numai doi ani, în 1948, în sumbra și înfricoșătoarea publicație a Partidului Comunist, „Scânteia”,  apare un articol semnat de Sorin Toma, „Poezia putrefecției și putrefacția poeziei”. Această apariție era un act de condamnare, pentru că articolele din „Scânteia” nu rămâneau fără urmări. Poetul cade în dizgrație, nu mai are voie să publice,  i se interzice semnătura. Atunci se naște legenda că trăia din vânzarea cireșelor, din livada sa de la Mărțișor.

Tudor Arghezi a suportat greu acest șoc, pentru că nu fusese niciodată contestat cu adevărat, atât de violent. La un moment dat, probabil când nervii săi cedează, poetul admite să scrie poezii prin care să dea impresia că face pe placul regimului.

Publică succesiv două volume: „1907. Peisaje”, în 1955, și „Cântarea omului”, în 1956. Este vorba de poeme care satisfac doar aparent exigențele autorităților comuniste. (...) Aceste două cărți au un succes asigurat, toți criticii îl laudă, așa cum câștigau comuniștii cu 99,9 la sută în alegeri, așa câștigă Arghezi sufragiile criticii literare, este vorba despre critica oficială, care aplauda la comandă.

Tudor Arghezi a încercat să nu-și sacrifice prea mult identitatea artistică atunci când a făcut concesii ideologiei oficiale, era un mare scriitor, cu o conștiință extraordinară și nu îi convenea să scrie literatură ieftină, de propagandă (...) întotdeauna a avut o anumită mefiență față de elite și a încercat să-și exibe exact această pornire sinceră. (...)

Arghezi nu a scris doar poemele aceelea care trebuiau să satisfacă exigențele autorităților, a scris, după război, numeroase poeme frumoase care au apărut, de altfel, după moartea sa. Este același bijutier al cuvântului, de pe vremuri, doar că este un bijutier obosit. El are darul de a scrie simultan pentru copii și pentru maturi, aceleași versuri pot fi înțelese și de către unii, și de către alții. Ne amintim fermecătorul poem „Zdreanță”, care place și copiilor și care satisface prin rafinament și cerințele unui matur. (...)

Tot în această perioadă, în jurul vârstei de 80 de ani, Arghezi scrie cuceritoare poeme de dragoste, este acea nostalgie a toamnei, a declinului care înnobilează versurile de dragoste (...) Cel mai frumos poem scris după război îl consider eu „De ce-aș fi trist”. Este un straniu manifest al plenitudinii, care are însă ideea de moarte scrisă în filigran: „De ce-aș fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coșuri cu flori, ca de mireasă./ Fereastra mi-este plină/ De iederi împletite cu vine de glicină./ Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,/ Când soarele ramâne să-l găzduiesc în casă./ O prospețime nouă surâde și învie/ Ca de botez, de nuntă și ca de feciorie. / De ce-aș fi trist? Că pacea duioasă și blajină / Mă duce ca o luntre prin liniști de lumină?/ (...) Nu mi-e cladită casa de sită peste Trotuș,/ în pajiștea cu cringuri? De ce-as fi trist ? si totuși ...”.

Vedem aici nu doar o dragoste omenească, ci și o întrezărire a destinului poporului român care, până la urmă, își regăsește echilibrul.  Tudor Arghezi rămâne, cu toate concesiile făcute, un mare poet. Poemele postume care apar răzleț dau impresia că Tudor Arghezi trăiește în continuare și publică poeme dedicate nouă”, arăta Alex Ștefănescu, la „Istoria literaturii române contemporane”.

i,

Toate edițiile emisiunii „Istoria literaturii române contemporane” sunt disponibile pe TVR+.

În memoria apreciatului critic literar Alex Ștefănescu, TVR Cultural le aduce telespectatorilor o emisiune îndrăgită realizată de omul de cultură, între 2007 și 2009, dedicată literaturii române contemporane.